Fragmente poetice: Despre animalele politice din Moldova

Astăzi, într-o zi posomorâtă, cu un cer înnourat, am găsit pe blogul lui Țurcanu o minunată observație care a făcut să-mi apară un soare. Recunosc că în cotidian habar nu ai de ce să te mai apuci ca să prinzi viitorul de mâine, astfel pierzi foarte mult timp pe prostii, neglijând în acest mod literatura și arta scriiturii. Uite că soarta a avut grijă ca să citesc și să-mi reamintesc că există și astfel de lucruri. Vă propun mai jos postarea de pe blogul sus menționat, întregul articol îl găsiți pe adresa acestuia.

Se pare că arena politică a Moldovei e compusă din felurite ‘animale’: avem urşi, lupi şi o cioară care cârîe din copac. Cred că analogiile sunt destul de clare şi nu e nevoie să-i mai prezentăm cu nume (pentru că nici nu merită să le spui pe nume unor asemenea animale). Recent am găsit o poezie scrisă cu o jumate de secol în urmă care e de fapt o descriere a ‘animalului politic’ numarul unu de azi ce ne conduce ţara. Autorul e Constantin Condrea, iar poemul e întitulat “Cioara şi Vulpea” (variant nou la fabula lui I.Krîlov):

Stă ciora pe-un copac, ţânând în cioc
Vestita brânză.
Iar lângă tulpină
Mirosul brânzei a oprit în loc
O vulpe cu priviri de poftă pline.
Sta cioara în copac şi tot gândea:
“Amuş începe a mă lăuda”.
Dar vulpea o privea de jos tăcută,
De parcă şi-a pierdut merosul glas.
Au stat aşa vre-o câteva minute,
Ba poate, că au stat deamu un ceas
Şi vulpea tot tăcea nepăsătoare,
Iar ciora aştepta şi aştepta …
La urmă ciora şi-a pierdut răbdarea -
A pus cu grijă brânza lângă ea
Şi-a cârâit:
- Ce, brânza nu-ţi mai place?
De ce nu lauzi glasul meu vrăjit?
Doar pentru asta ai venit încoace.
Ori poate pe Krîlov nu l-ai citit?
Ascultă dar -
Şi-a cârâit odată,
De frunza în copac s-a scuturat.
Sărmana vulpe! Se-nvârtea ca beată.
Ajunge! Fie-ţi milă! – a strigat

Atunci m-am înşelat, îmi dau azi seama,
Dar să-mi îndrept greşeala nu-i târziu:
Mai bine cioară, oi muri de foame,
Decât să laud cârâitul tău!

Dar sânt şi unii, fără remuşcare
Şi care nu se-nlătură defel
Să laude chiar şi cârâitul cioarei,
Când ştiu, că nici o brânză nu-i de el.

1952

Nu ştiu exact ce alegorie se avea în vedere la acea vreme de Constantin Condrea, dar presupun că ar putea fi adresată colegilor de breaslă care erau nevoiţi să scrie poezii la comanda partidului, însă observ că şi el avea multe versuri scrise la comandă.

P.S.: Rămâne să aflăm totuşi cine e acea vulpe a zilelor noastre.

Sursa completă este pe blogul lui Țurcanu